Este frumos, toamna, la Sinaia. Daca vremea iti da binecuvantarea, ai sansa unor peisaje care te indeamna hotarat la o infratire – nu formala, ci bazata pe sentimente profunde – cu natura. Ridici privirile si crestele se disting perfect in geometrii zimtate. Le lasi putin in jos, iata cateva stanci gata sa taie chiar si lumina soarelui. Telecabina urca in zare spre Cota. Zambesti, aducandu-ti aminte de gluma “traditionala”, rostita in gura mare printre calatorii emotionati de urcus,... cu stalpul care se clatina si cazul petrecut nu demult cand niste turisti au ramas blocati. Poanta asta de doi lei vechi apartine altor timpuri. Acum este sediment in memorie.

Revii la peisaj. Seninul te entuziasmeaza, plaiurile inalte arunca provocator manusa ascensiunii, coloritul padurii in degradeuri de maro, galben, verde te bucura naiv, te incanta si te copleseste. Prin preajma o cascada asigura fundalul sonor. Asculti si pozezi cursul de apa care rivalizeaza de la egal la egal cu imaginile de relaxare de pe YouTube reprezentand gradini si parcuri zen.

Pelesul asteapta galant grupurile de vizitatori de weekend. In restul zilelor, dormiteaza. Hotelurile din complex suporta cu demnitate statutul de “intretinute”. Sigur si-ar dori mai multi turisti. Doar sunt amplasate intr-o statiune. Numai cateva camere locuite nu insufletesc locul, nu alunga dezolarea, umezeala si atmosfera de interior gotic. Seara, la palpairea candelabrelor stilizate ai strania impresie ca de pe scarile serpuite va cobori, din brand in realitatea imediata, insusi contele Dracula.

Nici zona serviciilor de alimentatie nu sta prea minunat. Probabil de teama ursilor, despre care ni se spune ca au decimat pestii din paraul Pelisor, restaurantele si barurile se inchid in zona Furnica-Peles, la apusul soarelui. Nu raman deschise pana tarziu decat locantele din oras. Oricum, si in cursul zilei, sunt destul de putin frecventate, clientii fideli tresarind si adulmecand, precum in saloonurile din filmele lui Sergio Leone, prezenta straina.

Nu foarte departe, talciocul isi desprafareaza, cu sperante timide de castig, obiectele scoase la vanzare: impletituri, botosi, macrameuri, luturi, chinezarii si turcisme. Vlad Tepes livrat in rol de Dracula, pe cani, brelocuri, magneti, farfurii, tricouri; ambiguitati de plus, cu natura negociabila: vulpocanul, ursul cu infatisare de jder, veverele si iepurita.

Dupa orele 17 se sparge circul. Se zavorasc pentru a doua zi tarabele. Cine o apuca dupa ora inchiderii pe drumul “comercial” dintre Manastirea Sinaia si Peles are senzatia de a fi nimerit fatal in cadrul unui roman de Steven King: pustiu in jur, baraci scartainde, padure fosnind, parau sipotind. La nevoie, nu ai de ce sa tipi, nu ai cui sa i te adresezi. Nimeni nu te aude. Fire, walk with me. Hmm, David Lynch.

Statiunea regilor (in timp ce legionarii, de exemplu, optasera pentru Predeal), Sinaia se umple in ritm haotic de vile prospere, de forme fara fond care tulbura legea muntelui. Se taie copaci, se forteaza patrunderea in padure. Multe vile dintre cele de altadata sunt in paragina, indata ce au fost recapatate de “adevaratii” proprietari. Au iesit din circuitul turistic, iar acesta nici nu prea mai functioneaza.

Sinaia regala, interbelica, de protipendada este un mit. Altfel, pe strazile principale din statiune se clatina ebritarii (“facuti” pe la prieteni sau pe acasa, deoarece prin spatiile destinate acestui tip de consum bate vantul), se plimba comunitarii, mormaie cersetorii, se stramba tot felul de orfani pe care ar trebui sa ii caute scoala.

Primaria a plantat in centru crizanteme. A adus decor intr-un oras de someri, dintr-o tara prea saraca pentru a mai gusta turismul in forma diferita de cea de weekend, cu tata, mama si copilul luand telecabina, apoi fericindu-se cu un mic si o bere la Cota, la aer curat.

Este frumos in octombrie la Sinaia. Doar sa privesti in sus, mai putin in jos.