Nu au terminat inca facultatea. Oricum ea este o optiune, nu o obligatie. Spune asta chiar unul dintre personaje. Pe zi ce trece se afunda in droguri şi alcool. Variaza dozele, adaptandu-le in functie de intensitatea evenimentului, de momentul zilei, de starea de spirit. In acest fel trucat, reusesc sa faca realitatea suportabila, prin care bantuie spectral, fara speranta vreunei stabilizari.

Sunt o triada a damnatilor care se pacalesc facand din prafuri fericire. Alex, Alin si Anarcha (Anda). Isi cauta prin extensie eul in pasiuni de moment: societatea mult prea civilizata a interbelicului romanesc, religie, amor, specializari de top (Comunicare&Relatii publice de la SNSPA). Dau in schimb peste sectanti de Titan cu discursuri halucinogene, sarcini nedorite, tratate prin avort, parinti alcoolici, ori la fel de lipsiti de orientare ca si copiii lor.

M-as fi asteptat ca vreun absolvent de Filologie sa ofere varianta optima de radiografiere, in structura fictionala, a profilului generatiei tinere actuale. Nu a fost sa fie. Pana la acest roman, “Cele mai frumoase creiere”, al lui Silviu Gherman, care nu este filolog, ci actor şi posesor de trupa muzicala (Mes Quins). Pe 172 de pagini, tipul combina povestirile de viata a trei protagonisti, figuri rezumative ale esantionul de populatie in cauza. Ii urmarim in actiune, in goana dupa idealism, prin obscure domicilii de fanatici religiosi care se lupta cu demonii puternici din societate, sarutandu-se sub efectul drogului in bezna salii de la Cinemateca, unde ruleaza un film de arta, cufundandu-se in delirul dintr-un club din Centru. Nu mananca, insa cu atat mai mult beau. Asculta muzica de transa si atitudine : Noir Désir, Pascal Obispo. Isi schimba frecvent identitatile, incearca spargerea mailurilor prietenilor. Sunt cruzi si tandri, duri si blajini. Fata intrata in depresie se razbuna pe o amica, aruncandu-i de la etaj catelul. Actul violent este relatat cu nuantele firesti, cele mai inocente : “Ma aplec peste balustrada si deschid mainile. Urechile clapauge ale lui Gimini flutura ca doua batistute. Nu scoate nici un sunet. Parasesc balconul inainte sa-l vad zdrobindu-se de asfalt. Ma indrept spre iesire, imi iau geanta cu lucruri si plec”. Hasta la vista, baby ! Putin mai incolo, unul dintre baieti pastreaza pe post de carpeta, blana argasita a cainelui care ii fusese credincios pana la moarte.

Alaturi de scanarile generationiste, de aflux de stari si de senzatii, exista in romanul lui Silviu Gherman un umor foarte eficient inregimentat. Nu ma refer doar la manifestarile societatii de mantuire Antiakedia, ci mai ales la modul ironic de a relativiza elemente de extaz colectiv : grupul Rugul Aprins (scena emisiunii lui Cristi Tabara, aducand cu un cadru de talkshow sine die, tip Dan Diaconescu, din filmul lui Corneliu Porumboiu, “A fost sau n-a fost ?”), stilul (inclusiv fixatiile cu fetusi, homunculi si scrierea “cartii, da, aceasta carte”) lui Mircea Cartarescu, din “Orbitor”.
“Am vrut sa scriu un text ca un South Park al literaturii romane contemporane. Am bagat de toate: sex, droguri, pedanterie şi religie. Am inceput cu furie. Mi-am urat personajele ; le-am coplesit cu probleme, le-am lovit, le-am batjocorit, le-am intors pe toate partile. Pe la jumatatea cartii mi-am dat seama ca nu e bine sa fii asa rau : personajele parca se sfaramau inaintea mea, erau izolate si neputincioase. Asa ca m-am retras si nu le-am mai chinuit. Le-am lasat sa se descurce. Si, spre mirarea mea, s-au descurcat foarte bine”, isi declara autorul intentiile si rezultatele pe coperta a IV-a.

Cu ideea de “South Park” nu sunt pe deplin impacata, scenariul aducand de departe cu serialul american, latura de comic neanihiland-o convingator pe aceea de tragic. Sunt insa complet de acord cu finalul confesiunii : a facut ce a facut autorul cu personajele, incat prestatia generala a iesit de foarte bine. Iata, in sfarsit, avem si roman de generatie.

(Silviu Gherman,Cele mai frumoase creiere,Ed. Cartea Romaneasca,Bucuresti,2008)

Rezultatul Voturilor

Score: 9.0, Votes: 1